A fost odată ca niciodată

Etichete

armonie, eliberare de trecut, emoţii, iubire, libertate, meditaţie relaxare, memorie, pace, prosperitate, psihoterapie, suflet, suflete pereche, sănătate spiritualitate

Se spune ca departe, incat si gandului ii era greu sa ajunga pana acolo, traia un cioplitor de stele. Numele lui era Ain. Lui i se daruise la nastere un har fara de seaman: sa ciopleasca ca nimeni altul. Si, pentru ca mainile lui ai erau atat de maiastre s-a hotarat ca el sa ciopleasca stele. De mii de ani, Ain cioplea si faurea stele asa cum sufletul ii soptea si, tot ce mainile atingeau, era neasemuit.
Iar stelele nu erau facute nici din marmura, nici din pietrele pretioase cunoscute pe pamant. Stelele erau cioplite de Ain din Lumina. Cerul devenea pe zi ce trece tot mai frumos – asemeni unei gradini inflorite.
Fiecare stea cioplita de Ain avea un sunet. Bolta Cerului devenise o simfonie divina si fiecare stea avea parfumul ei.
Asa ca cine se plimba pe cararile Cerului, devenea pe nesimtite mai bun, mai iubitor si mai drept, pentru ca frumusetea – care il inconjura din toate partile – ii transforma inima.
Ain isi avea atelierul pe o stea care stralucea ca o nestemata si al carui izvor se afla in mana Creatorului. Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru el, pentru ca in fiecare zi mainile lui modelau Lumina, dandu-i forma unei stele.
Dar veni o zi in care mainile lui nu mai cioplira nimic si Ain se simti trist si singur. Ii lipsea ceva… Degeaba incercara stelele sa-l incante. Ain ii privea pe toti cu iubire, dar ochii ii erau tot mai tristi, iar mainile ii erau neputincioase. Intr-o noapte, a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise. Isi duse mana la piept, unde simtea o arsura si-si dadu seama ca inima ii era cea care murmura melodia aceea nemaiauzita.
O caldura nedefinita se zbatea in adancul fiintei sale. Nelinistit, lua dalta si se apuca de lucru. Alese cu atentie Lumina cea mai stravezie si incepu sa ciopleasca o stea. Dar lucrul nu-l multumea. Nu reusea sa faca ce sufletul lui tanjea. Simti ca inima il doare atat de tare, incat isi duse mainile acolo, incercand sa-si aline durerea. Causul palmelor i se umplu de o Lumina mai scanteietoare decat roua soarelui. Ain se trezi ca tine in mana o bucatica din inima lui. Mainile se grabira sa ciopleasca Lumina aceea vie, tulburatoare. Dar, ciudat! In loc sa ciopleasca o stea, asa cum le invatase Ain, mainile cioplira… o fata, cu ochii migdalati si parul numai inele! O fata cum numai dorul inimii lui putea naste.
Ain o privea tulburat si ochii i se umplura de lacrimi cand o simti vie. Era facuta din sufletul lui! Si un cer inflori in el cand ii auzi glasul.
– E bine aici la tine!
– Vei ramane cu mine?
– Desigur, doar sunt o parte din tine si dorul tau m-a chemat! Dar, pentru inceput trebuie sa-mi dai un nume.
– Un nume… O sa-ti spun AMENA!
– Amena! Spuse ea, luandu-l de mana. De acum vom fi mereu impreuna, hotara ea.
Din clipa aceea, pentru Ain, viata incepu sa curga ca un rau de munte. Fiecare zi care incepea devenea un dans al zanelor. Nimic nu i se parea mai frumos ca glasul fetei, ca zambetul ei. Mergeau peste tot impreuna, el invatand-o potecile Cerului, unde puteau asculta muzica cerului si puteau sta de vorba cu sufletele lor.
– Priveste! De ce curcubeul are atatea culori?
– Sunt doar sapte, Amena. Si fiecare culoare e de fapt o poarta catre o alta lume.
Pentru cateva clipe ramanea tacuta, adancindu-se in privirea lui nesfarsita. De unde sa stie ea ca fiecare culoare a curcubeului era un alt univers, care la randul lui era o treapta care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, dupa care oricare suflet era insetat?
Ain era fericit, iar lucrul mainilor sale se desavarsea pe masura negraitei sale fericiri. Impreuna au mers si in Gradina Ingerilor, unde aleile erau pavate cu pietre pretioase, care mai de care mai sclipitoare. Toti ingerii venisera sa o vada si sa se bucure de zambetul ei. Chiar Ingerul Blandetii i-a daruit un mugure de floare, iar Ingerul Frumusetii i-a sarutat ochii – sa-i straluceasca mereu. Si, pana la urma, ingerii ii tesura o rochie din fir de stea, cum nu se mai vazuse niciodata. Amena mai invata sa impleteasca prima ei coroana din flori celeste. Iar ca bucuria sa-i fie deplina, ingerii o lasara sa faca doua bratari din cele mai frumoase flori: una si-o puse pe mana ei, iar cealalta o prinse pe mana cioplitorului.
– Acum nu o sa ne pierdem niciodata. Bratarile noastre surori au sa ne tina mereu impreuna!
Ain zambise, imbratisand-o: cum s-ar putea pierde, cand nu se desparteau niciodata? Pana noaptea tarziu, Amena ii povesti tot ce vorbise cu ingerii, tot ce o invatasera si ii aratasera.
– Ingerii stiu atat de multe! M-au invatat frumusetea din orice lucru. M-au suit in varful pomului cu fructe de aur si am putut vedea cele doua poteci de taina: poteca binelui si poteca raului. Acum stiu sa le deosebesc! Iar Ingerul Nevinovatiei mi-a spus…
– Ce ti-a spus, Amena? Dar ea adormise ostenita de atatea intamplari.
Privirea ai aluneca pe bratara impletita din flori celeste. Ar putea-o pierde vreodata? O singura primejdie ar fi fost… Groapa Neagra! De fapt nimeni nu stia ce se putea intampla daca te inghitea gura ei. Dar in mod sigur ceva inspaimantator, caci nici unul din cei care cazusera acolo nu se mai intorsesera.
Dar, de ceea ce se temea, se intampla. Intr-una din zile, pe cand hoinarea singura, prinsa de vraja norilor stralucitori, Amena nu lua seama ca se indepartase si ca era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodata. Si, tocmai cand se lasase prinsa de imbratisarea norilor, calca chiar in vartejul negru al Gropii, care o inghiti intr-o clipa. Cuprinsa de bezna ce o purta tot mai adanc, Amena incerca sa ceara ajutor, strigandu-l pe Ain, insa nimeni nu o putea auzi. Striga pana cand isi pierdu constiinta. Se trezi intr-un loc ciudat, dar… negrait de frumos.
Amena ajunsese pe Pamant, in Tara Negraita, despre care se auzise si in cerurile inalte, atat de frumoasa era! Frumusetea ei nu putea fi cuprinsa in cuvinte; si mai avea o melodie a ei, un Cantec al Slavei, pe care cine al auzea o data nu il mai putea uita nicicand.

Amena se ridica in picioare si nu apuca sa faca doi pasi, cand auzi doi vulturi:
– Priviti, a cazut din stele! Vino cu noi la Stanca Soimului, la adunarea Reginei!
Langa stanca se inalta un pom semet, in care se aflau o mie si una de regine, micute, cat sa le prinzi in palma, cu rochite fosnitoare si coronite scanteind de nestemate si avand fiecare in mana cate un sceptru de argint. In mijlocul lor statea Marea Regina.
Cu toti o priveau curiosi pe Amena, care le povestise tot ce i se intamplase de cand mainile lui Ain o cioplise din sufletul sau si pana cand cazuse in Groapa Neagra. Au hotarat sa ramana in Tara Negraita si sa invete legile Mamei Pamant ca sa poata fi acceptata an Imparatia Lupului Alb. Caci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta prin care fetita s-ar putea intoarce in lumea stelelor.
Acolo, in mijlocul padurilor nesfarsite, alaturi de micile zane, Amena invata despre originea cereasca a sufletului, invata sa simta respiratia pietrei si sa-i pretuiasca truda ei de a creste. Dar, cel mai mult ii placea sa-l asculte pe Ram, batranul intelept, ce-o anvata taina tamaduitoare a plantelor, a cuvantului, a focului…
– Priveste, Amena, nu exista planta pe Pamant care sa nu fi primit harul tamaduirii. Cel care le cunoaste taina poate face mult bine.
Cuvantul poate cladi lumi si poate narui imparatii. El este viata daca tasneste din inima Adevarului. De aceea pretuieste-l ca pe un dar sfant, pentru ca el sustine Creatia.
Iar Amena invata de la Ram cum sa pastreze cuvantul in Tacere pana se umple cu putere si apoi sa vindece sufletul celui in suferinta si, vindecandu-se sufletul, trupul pe data se intareste.
Seara tarziu, cand incepea dansul stelelor, Amena privea nesfarsirea boltii tulburata de dorul de cioplitor. Oare Ain o cauta? Atunci simtea mana lui Ram mangaind-o, Ram care veghea neobosit asupra ei…
– Rabdare! Aici, pe Pamant, fiecare trebuie sa invete sa astepte. Candva drumul tau se va impleti din nou cu drumul lui Ain. Calauza, nu uita, ati va fi intotdeauna IUBIREA!
Amena mai avea un prieten de care rar se despartea Berbecul cu Lana de Aur din pestera lui Ram, care vorbea cu glas omenesc si care avea darul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el afla ca, in zilele de maine ale timpului, intr-un tinut insorit an care traieste un Cerb Instelat, il va intalni pe cioplitor.
Si iata ca veni clipa despartirii. Era noaptea sfanta, cand poporul astepta nasterea anului. Amena era insasi frumusetea, iar mintea sa inflorise asemenea unei flori celeste, udata de roua fara de asemuire a invataturilor primite.
– E noaptea de vraja a lumii, Amena – spuse Marea Regina. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte. Te ascultam!
– As vrea sa ajung la Ain! As vrea sa fim din nou ampreuna, acolo unde se nasc stelele. Lasati-ma sa plec spre Imparatia Lupului Alb!
– Credeam ca vei uita, ca vei ramane cu noi! Cu totii te-am andragit! Dar ai dreptate, Amena. Cum ar putea Iubirea sa uite inceputul ei?
– Vino, se auzi glasul abia murmurat al Inteleptului Ram. Si numai ce mana lui ai atinse umarul, ca se si trezira amandoi in interiorul pesterii vii, in fata unei oglinzi de clestar.
– A sosit Timpul! Drumul spre Imparatia Lupului Alb se afla an fata ta. Oglinda este usa prin care vei intra in labirintul pesterii. Nimeni nu te va insoti in intunericul pesterii. Foloseste fiecare cuvant pe care ti l-am spus si, mai ales, nu te lasa cuprinsa de frica. Daca esti gata intra acum in oglinda din fata ta, gaseste Calea si fii fericita! Totul sta an puterea si credinta ta!
Amena, respirand adanc, pasi in clestarul straveziu al oglinzii si fu anconjurata de bezna. Nimic care sa-i arate drumul… Incepu sa paseasca pipaind peretii cu mainile. De sute de ori fu nevoita sa se intoarca din cotloanele infundate. De sute de ori isi simti picioarele alunecandu-i in gol. Cateodata avea impresia ca se misca in cerc. Se lupta cu disperarea, cu deznadejdea care-i ingrozea sufletul. Atunci il auzea pe Ram: “Nu te lasa prada lor, altfel or sa-ti secatuiasca puterile. Fii mereu tu insati!” Fata se oprea, respira adanc si pornea mai departe.
– Doamne! Cat este de intuneric!
– Intunericul este o alta forma a luminii, Amena… ii raspundea din amintire vocea blanda a lui Ram. Lacrimi fierbinti spalara ochii Amenei. Cum sa transforma bezna in lumina? Cum?
– Cauta Lumina in tine, Amena, nu in afara ta, daca vrei cu adevarat sa o vezi si sa nu o pierzi niciodata…
Si atunci Amena se retrase in fiinta ei, asteptand miracolul regasirii luminii. Rabdarea ii fu pusa la grea incercare. Parea a fi pierduta definitiv in bezna. Se ghemui din ce in ce mai adanc in ea, fara gand, ostenita. Dar iata ca ceva tainic incepu a se desface in interiorul sufletului ei, trudindu-se sa iasa afara. Si munca era atat de zvarcolitoare, iar acel ceva atat de frumos, incat pe obrajii fetei incepura sa curga lacrimi si, deodata… vazu Lumina! Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reusisera sa o vada pana acum. Intre ea si Lumina statuse spaima, descurajarea. Abia acum isi dadu seama Amena ca propria ei fiinta era purtatoarea de Lumina, pentru ca din aceasta Lumina fara seaman fusese facuta. Lumina dinlauntrul ei se revarsa in cascade vii, triumfatoare, alungand spaima si, odata cu ea, intunericul. Iar cel care isi vede Lumina zidita in propria inima nu poate fi infrant de nimic! Si peretii labirintului se luminau, iar calea se deschidea in fata ei fara obstacole. Strabatu pe rand sapte sali scanteind de podoabe. Si fiecare sala o impodobea pe Amena cu o noua minune, sporindu-i frumusetea si intelepciunea.
In vremea aceasta Ain o cauta cu disperare pe Amena. Deznadejdea ii cuprinse inima. Nimic parca nu mai avea rost in viata lui. Bucuria care ii umpluse casa odata se stinse, asa cum lumina se stinge cand apune soarele. Casa devenise pustie ca un crang fara pasari. Ceva in fiinta lui disparuse fara veste si el isi simtea sufletul golit de putere.
– Ar putea vorbi cu Universul, susotira doua stelute.
– Numai el l-ar putea ajuta.
Ain ridica ochii spre ele, in timp ce un licar de speranta se aprinse in inima lui. Si, fara sa stea pe ganduri, o lua la fuga catre Palatul de Foc al Universului. Nu se opri decat in fata lui. Acesta il privi cu bunatate si intelegere.
– Stiu ce vant napraznic te-a purtat pana la mine, rosti abia soptit. Imi pare rau, dar fetita a cazut in Groapa Neagra.
– Dumnezeule! Am pierdut-o pentru totdeauna!…
– Ain, Amena nu a murit, ci doar a ajuns pe Pamant.
– Pe Pamant? Acolo unde se nasc sufletele ca sa invete Legea?
– Da, cioplitorule. Groapa Neagra este o Poarta prin care trebuie sa treaca cei care vor sa creasca. Fiecare nastere este doar o treapta pe care o urca catre Lumina.
– Si ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor?
– Nu, Ain! Amena nu poate cunoaste uitarea pe care sufletele o capata doar in pantecele mamei pamantene. Atata doar ca ai va fi foarte greu, nespus de greu sa gaseasca drumul inapoi. S-ar putea sa rataceasca mii de ani…
– Invata-ma cum sa ajung pe Pamant! Trebuie sa o gasesc pe Amena, cu orice pret!
– Greu lucru imi ceri… Ca sa ajungi pe Pamant va trebui sa inveti sa te nasti si sa mori; sa inveti sa alegi intre realitate si iluzie; sa inveti cum sa treci printre doua porti ale nasterii si ale mortii, pentru ca altfel vei ramane pe taramul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este uitarea. Va trebui sa uiti: sa uiti cine esti, de unde vii, sa uiti de ce ai coborat pe Pamant. Vei uita lumea noastra, chiar si pe Amena. Pentru ca te nasti manat de dorinta vei uita Imparatia si va trebui sa ti-o reamintesti, singur, fara alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cat trudesc oamenii, cate vieti irosesc pana reusesc sa intrezareasca scanteia aprinsa in propria lor fiinta, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain?
– Da, pot! Fara Amena viata mea nu-si mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decat Frumusetea insasi a adus-o la viata! Ajuta-ma sa ma nasc pe Pamant!
– Fie, Ain! Exista o cale, dar la nasterea ta vei uita totul… Vei primi o samanta de trup pe care va trebui sa o cresti dupa legile vietii pamantene… Va trebui sa-ti reamintesti singur, cum sa respiri, cum sa mergi, cum sa te inalti… Daca te incumeti… platesti pretul…
– Pretul? Care pret? Orice, cere-mi orice!!
_ Ain, trebuie sa-mi dai harul tau de a ciopli ca nimeni altul!
– Darul dintai? Darul destinului? Privirea lui Ain se adanci in abis cand hotara: daca acesta este pretul, ma invoiesc!
Universul intinse mana dreapta spre el si o spirala argintie de lumina al cuprinse pe Ain, rotindu-se in jurul lui, luand cu ea darul de pret al flacaului. Ain simti ca se scufunda in bezna tuturor beznelor, dupa care uita totul.
Soarta te-a nascut,
Prunc nemaivazut,
Si te-a chemat
Si te-a imbaiat
In izvor de munte
Cu plete carunte,
Pruncule-nstelat
Sa te faci barbat
Si sa cresti la Soare
Turma de mioare…
Fii binecuvantat! Ai primit Solia
Sa ne aperi cantul
Sa respecti Cuvantul
Neamului de Soarta
Ca sa-l treci prin Poarta
Mangaiat de stele
Nesupus la rele,
Neatins de tina,
Neamului de lumina…
Pruncule astepta,
Trecura ani si ani, iar pruncul crestea, se facea tot mai frumos, mai puternic si mai intelept. Glasul ai era mangaietor ca o raza de soare, bratele lui faceau dreptate fara sa raneasca, iar ochii cand te priveau, se transformau in doua izvoare de iubire nesfarsita.
Cateodata insa, seara tarziu, flacaul devenea tacut, tacut ca stancile, tacut si trist. Simtea un dor sfasietor, ca o arsura, o sete de ceva care nu-l putea numi. O neamplinire si lacrima ochii, dar deslusit nu putea spune ce-i lipseste. Isi mangaia atunci bratara impletita din flori nemuritoare cu care se nascuse. Ar fi trebuit sa fie fericit, dar nu era.
Tinutul in care se nascuse Ain era tinutul Cerbului Instelat, tinut in care putea vedea dansand spiridusi si zane cand zorii se nasteau. Se spunea ca Cerbul pazea o Imparatie de taina in care nu putea intra oricine, caci acolo, povesteau batranii, s-ar afla Poarta care duce la Nemurire. Pe cerb insa nu l-a vazut nimeni. Candva, in vremuri aproape uitate, cand sufletele oamenilor erau ca bobul de roua, Cerbul se arata nemuritorilor. Cei care l-au vazut, povestira ca frumusetea lui intrecea orice anchipuire! O singura privire a Cerbului te putea face sa antelegi sensul vietii, putea opri roata Timpului si putea sa-ti dezvaluie taina Adevarului.
Intr-o zi, o intamplare ciudata il purta pe baiat pe niste locuri pe care nu le mai calcase niciodata. Intr-o noapte, pe cand facea de straja, un urs reusi sa fure o mioara. Flacaul se luase dupa urs si alerga dupa el pana rasari soarele. Ursul lasa mioara nevatamata si-l privea pe baiat rugator, parca cerandu-i ajutor. Atunci vazu ca totul in jur era scaldat in aburi de lumina albastra, iar iarba, florile si copacii aveau culori ciudate, fumurii. Al urma pe urs pana la o pestera, unde zacea pe un pat de ierburi uscate, un barbat cu barba carunta, care gemea incetisor. Baiatul incepu sa-l maseze asa cum al invatasera batranii, alungand boala din corpul barbatului. Apoi scoase de la brau un saculet cu ierburi de leac, din care facuse o fiertura aromata din care ii dadu sa bea. Se scursera cateva ore bune pana cand barbatul deschise ochii: trecuse primejdia focului.
– Iti multumesc, flacaule! Dar de unde esti? Pe la mine rar urca cineva!
– Sant de jos, din Vale. Daca nu ma aducea ursul, nici eu n-as fi ajuns prin aceste locuri.
Putini oameni se incumeta sa urce la Stanca Dorului! Eu sant cioplitor de icoane.
– Un cioplitor de icoane?!
– Da, nu ai vazut niciodata cum se ciopleste lemnul?
– Nu… si o amintire i se zbatea in suflet, ca o parere si il durea ca nu o poate aduce la lumina.
Mosu lua o bardita si o bucata de lemn. Mainile lui pareau ca vrajite; mangaiau cu dalta lemnul si, incetul cu incetul, lucrul se desavarsi.
– Hai, incearca!
– Flacaul isi simtea palmele transpirand de emotie! Dar, ce ciudat! In clipa an care incepu sa lucreze, i se paru ca isi aduce aminte… Doamne! De ce nu poate da voalul la o parte, sa-si poata atinge taina ce-i plange in suflet. Mainile i-o luara inainte. Ciopleau cu dibacie, cu maiestrie, de parca dintotdeauna numai asta facusera.
Batranul il privea uluit. Chipul daltuit de baiat parea coborat din ceruri, parea facuta din Lumina.
– Icoana ta intrece orice frumusete, toate icoanele din Palatul Cerbului!
– Al Cerbului Instelat? L-ai vazut pe Cerb?
– Eu ii cioplesc icoanele cu care isi ampodobeste Palatul.
– Deci Cerbul exista… si ochii i se umezira.
– Cum sa nu existe? Doar el este sufletul neamului Omenesc! De vrei sa-l vezi ati voi arata unde obisnuieste sa vina. Daruieste-i icoana pe care ai cioplit-o si el ati va indeplini o dorinta.
– „O sa poata sa vada Cerbul. O sa-i poata vorbi! Il va putea ruga orice!”
– „Cere-i Palosul Strabunilor!” auzi Glasul Inimii. „Palosul Vrajit… Acela care il are, nu va putea fi invins.”
Flacaul lua in maini icoana si se lasa purtat de batran spre locul unde va urma sa vina Cerbul. Deodata, aerul isi schimba culoarea. Ceva viu si luminos al umplea, hranindu-l, in timp ce o pace infinita cuprinse totul, ca o imbratisare. Nu dupa multa vreme aparu si Cerbul. Era aidoma cum il visau batranii pastori: mandru, cu coarne instelate. Cand Cerbul al cerceta cu ochii, simti ca o putere fara margini al cuprinse si-i toarna tarie in trup. Fara sa rosteasca vreun cuvant, flacaul aseza la picioarele Cerbului icoana.
– Iti multumesc, fiu al pastorului, pentru darul mainilor tale…
– Ma cunosti?
– Te stiu de cand ciopleai Lumina si mai de demult chiar. Iti stiu ziua de maine si cele care vor urma. Ai dreptul la indeplinirea unei dorinte, orice vrei… Cere-mi un singur lucru si acela va fi al tau…
– Ai vrea sa-mi dai Palosul Strabunilor?
– Bine ai ales, al tau sa fie si nu uita: harul de pret al Palosului, nu in tais sta ci an Iubire… si Cerbul disparu intr-o clipa.
Daca la picioarele lui nu ar fi stralucit Palosul dorit ar fi putut spune ca totul nu a fost decat un vis frumos.
Viata barbatului isi urma cursul stiut, dar cu singura deosebire ca acum cel mai mult ii placea sa ciopleasca icoane. Il mai incerca si acum dorul ascuns in inima, setea aceea de ceva nedeslusit, doar ca de la o vreme, i se parea ca alinarea ai este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor si soptea in taina ca ziua aceea nu-i departe.
De la o vreme ii placea baiatului sa-si poarte oile la Stanca Salamandrelor, unde obisnuiau sa vina sa se rasfete salamandrele stropite cu smaralde si topaz. Flacaului ii placea sa le asculte povestile adevarate din lumea lor cu zane si spiridusi. Si astfel afla ca, undeva, dincolo de Valea Cerbului Instelat, s-ar afla Imparatia lupului alb, imparatie a Pacii si a Iubirii, in care cel care e vrednic sa intre cunoaste desavarsirea. Si tot acolo povestise o salamandra aurie, ar fi venit din stele o fata frumoasa ca un cantec, pe care Lupul o invata Legea, legea care te face liber si nemuritor.
Cand auzise despre fata inima ii tresarise tulburata si, de atunci, dorinta de-a vedea macar o clipa fata, ai rapi linistea noptilor.
Stanca pe care se afla Amena domina piscurile din jur. Cata deosebire intre Tara Marii Regine si aceste locuri! Doar munti, munti nesupusi decat departarilor. Simteai, respirand aerul lor, cum devii o parte a maretiei lor, ca acolo iti sunt radacinile si ca poti sorbi liber din izvorul vietii.
Amena privea cu nesat umplandu-si sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumusete si forta. In fata ei statea, privind-o cu blandete, un lup cu blana alba, stralucitoare:
– Bine-ai venit la noi, Amena! Vulturii, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine si dorul tau. Asculta cu atentie, Amena! Tara aceasta s-a nascut din ampreunarea Luminii cu Pamantul. Oamenii sunt pastratorii tainelor lumii, ursitorii semintiilor care alcatuiesc omenirea; ei se nasc Calauze si stiu sa poarte sufletele insetate catre Fantana cu Apa Vie; ei stiu sa umble pe Poteca Fulgerului, asa cum mergi pe oricare poteca de munte. Din trupul acestei tari s-a nascut izvorul alb si luminos al Iubirii, cu care este alaptat intreg neamul omenesc… Si este Leaganul Pamantului pentru ca este de-a pururi nascatoare de pace… de frumusete… de bucurie. Ca sa fii acceptata va trebui sa te joci cu tainele acestui Pamant si sa-l convingi pe Cerb sa-ti dea Cheile Curcubeului… Iar cand va veni timpul, eu insumi ati voi deschide drumul catre stele.
– Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor sapte Imparatii?
– Da, Amena. Stiai despre ele?
– De la Ain, de la cel care m-a cioplit din cantecul inimii lui…
– Ai sa-l gasesti pe cioplitorul de stele asa cum izvorul nu poate fi despartit de apa pe care-o daruie lumii, tot asa nu pot fi despartiti cei care se iubesc… Dar, pentru inceput ai sa stai la Moara Timpului, acolo unde se macina clipele ca niste boabe de grau.
Si fata ucenici la Batranul Morar, invatand cum sa foloseasca samanta timpului, ca aceasta sa dea rod bogat, sa adune orele intr-o singura respiratie si sa tese din ele vesmintele eternitatii; sa incremeneasca clipa si sa spuna zvacnirea timpului fara sa schimbe armonia lumii.
Legea acelui loc ii da dreptul celui sarguincios la indeplinirea unei dorinte si, cand sosi clipa sa plece de la moara, Lupul o invata pe Amena sa ceara Scutul Fermecat, care te apara de duhuri, de amagiri, de bezne necunoscute… Morarul se bucura de alegerea fetei, dar pentru aceasta trebuia sa-l ia singura. Scutul era pazit de cei doi colti de piatra care sprijina cerul din fata Morii si care nu se opresc niciodata. O singura secunda ii era ingaduit ca sa se strecoare si sa-si ia darul fagaduit. Mana Amenei decupa aerul fulgerand spre nemiscare. Cei doi colti de piatra se oprira si fata ridica fara teama Scutul Fermecat.
Un sunet cristalin se insuruba in aer si fata se trezi in fata Sfatului Batranilor. De la cei 12 batrani afla despre libertatea sufletului:
– Nu uita! E liber doar cel care face binele. Binele se afla sadit in fiece fiinta. Trebuie numai sa-l lasi sa dea roade si sa-l amparti cu ceilalti, asa cum izvorul imparte tuturor apa curata.
…Iar de la Baba Mare, desfacatoarea de farmece, invata Descantecul de Lumina, cu care se dezleaga orice vraja.
In lumea an care te afli, Amena, umbra insoteste lumina, noaptea se plimba in urma zilei, noroiul traieste ca sa hraneasca floarea. Lumea e o continua devenire, de aceea trebuie sa inveti sa eliberezi ce este curat din capcana care intineaza, sa redai zborul pasarii inlantuite. Descantecul schimba fata lucrurilor, folosind forta vicleana a Raului o intoarce catre Bine, prefacand intr-o clipa orice legatura intunecata in libertate.
Dar o intamplare schimba ordinea zilelor.
In noaptea nasterii Noului An o groaznica nenorocire se abatu asupra Imparatiei: paznicii hotarelor au adormit iar Intunecatul navali, sperand sa puna stapanire pe Tara. Lupul Alb se straduia din rasputeri sa-i tina piept:
Amena, am fost prinsi nepregatiti… si nu stiu care va fi soarta bataliei. Vreau sa-ti deschid Poarta, asa cum ti-am promis… Sa nu uiti niciodata ce-ai invatat la noi! Pamantul este oglinda Cerului. Legea e aceeasi oriunde te-ai afla… Sa ne grabim! Caci, dupa ce vei trece voi inchide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hotii de soare sa nu poata urca in cer. Sufletele pamantenilor nu vor mai gasi niciodata drumul care duce la Inima Universului.
Amena tresari. Clipa pe care o visase ani de-a randul, clipa intoarcerii la Ain, sosise… Dar pretul i se parea prea mare… Nu putea parasi Tara care o crescuse cu rabdare si iubire acum cand Intunericul era gata sa o supuna si sa o inrobeasca:
– Opreste-te! Raman si lupt alaturi de tine, pana vom birui! De la voi am invatat sa schimb cumpana sortii!
– S-ar putea sa nu biruim si atunci vei ramane pentru totdeauna pe Pamant.
– Spune-mi ce trebuie sa fac pentru a invinge?
– Mai este o scapare. La Stanca Salamandrelor isi aduce oile un pastor care a primit in dar Palosul Strabunilor. Cel care are Palosul, greu va fi invins in lupta dreapta. Alearga si roaga-l pe pastor sa ne ajute.
Ca vantul ce mana furtuna din urma alerga fata sa aduca ajutor Tarii care o ocrotise si ii daruise tainele ei… In fata ei, Stanca Salamandrelor isi usca muschiul verde in caldura soarelui. Pe pajistea din jurul stancii, pasteau mioare albe, pazite de un caine. Un fir de melodie catifelata o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, langa un foc, fata zari un flacau care canta din fluier. Privirea lui parea adancita, departe de parca ar fi vrut sa desluseasca o taina. Amena se opri ca fulgerata. Inima incepu sa-i bata nebuneste, de parca ar fi vrut sa iasa din piept si sa alerge in bratele celui care o privea incremenit.
– Ain! Ain cioplitorul de stele!! Striga sufletul ei.
Ani de-a randul privise stelele, cautand-o pe aceea care o cioplise Ain, din inima lui, chemand-o la viata. Noapte de noapte adormise, sperand ca, intr-o zi, Ain o va strange la pieptul lui ca odinioara, regasind-o. Si iata ca minunea intalnirii lor se intampla acum pe acest Pamant al florilor si al izvoarelor curate. Simtea cum totul se invarte an jurul ei, in timp ce o fericire ii umplea sufletul. Ca sa ajunga pana la Ain invatase sa fie libera si sa iubeasca Adevarul mai presus de orice.
Dar ce face Ain in grota aceasta? De ce o priveste de parca ar vede-o pentru prima data?
– Cine esti tu, fata frumoasa ca zorile si ce urgie te urmareste si-ti inspaimanta privirea?
Ochii Amenei se umplura de lacrimi. Era cu putinta ca Ain sa nu o recunoasca? Isi aminti de Lupul Alb care se lupta cu Intunericul, sus pe creste. Nu era timp de intrebari. In cateva cuvinte ii spuse pastorului despre pericolul care ameninta Imparatia Lupului Alb, rugandu-l sa-i vina in ajutor.
Fara sa stea pe ganduri, flacaul lua Palosul Strabunilor si alerga urmat de Amena catre locul infruntarii. Acolo lupta era apriga. Lupul Alb abia se mai zarea de naluci care se nasteau pretutindeni. Palosul voinicului se pravali ca un traznet peste cetele dusmane, risipindu-le in cele patru zari. Alaturi de el Amena ridica Scutul Fermecat, aparandu-l pe Ain de atacuri miselesti. Ea mai invatase de la Batranul Ram taina sacra a Pamantului, a transformarii raului in bine: Priveste Amena si ia aminte la bunatatea fara margini a Pamantului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… In adancul lui binecuvantat, raul este transformat in seva hranitoare, vreascul in fruct aromat, frunzele cazute in forta care sustine padurea. Priveste si invata! Si, ori de cate ori vrajmasul se napustea asupra ei, il preschimba in porumbel alb si-l trimitea in lume sa poarte pacea.
Asa cum luptau alaturi, Lupul, Amena si Ain pareau a fi o singura radacina a unui neam. Una cate una nalucile se topeau in vazduh, asa cum ceata se topeste in miezul fierbinte al zilei. Daca vazu ca ii scad puterile si nu-i poate dovedi in lupta dreapta, Intunecatul, crezand ca forta le vine de la Soare, se gandi sa-i acopere fata luminoasa. O bezna rea invalui Pamantul si cumpana bataliei se apleca spre intuneric. Trei nopti grele ca un pacat, trei nopti cumplite incercara sa zdruncine credinta Pamantului in forta Luminii. Trei nopti nesfarsite ca foamea, Lupul Alb, Amena si Ain luptara fara sa vada, incercand sa-i biruie vrajmasia.
Dar in valtoarea luptei, flacaul izbi cu Palosul Scutul pe care fata il tinea in mana ridicata. Din izbitura tasni flacara unui fulger si, la lumina ei, voinicul zari bratara de la mana Amenei. Bratara sora geamana a lui!
Si atunci se intampla minunea deplina a regasirii celor doi. Flacaul isi aminti! Cine este si de ce isi dorise sa se nasca pe Pamant! Isi aminti clipa an care o cioplise pe fata, de ziua in care o pierduse. Isi aminti ca este fiul Cerului si ca poarta in sine Lumina! Ain isi regasi natura sa divina si bezna incepu sa se retraga.
O singura secunda le-a fost de ajuns ca sa se regaseasca. Se priveau
– Amena de atata timp te caut!
– Si eu Ain, te astept de atata vreme!
– Ai trecut si ultima proba, Amena! Se auzi glasul Lupului Alb. Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic sa deschida Poarta care duce catre adevarata Imparatie!
– Asadar, lupta a fost doar o proba?!
– O proba si inca o invatatura. Printii Noptii sunt slujitorii Luminii. Ei apar atunci cand fiinta este pregatita sa vada. Caci intotdeauna acolo unde apare o umbra, exista in mod sigur si o mare lumina. Leacul se afla in inima Raului si fiecare batalie te face mai puternic!
Din curmatura muntilor aparu… Cerbul Instelat.
– Sunt sufletul neamului omenesc! Impreuna cu Lupul Alb calauzim omenirea catre desavarsire. O singura taina ti-a mai ramas ascunsa: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se afla Eternitatea…
Cerbul batu cu copita in pamant… Din radacina muntelui pe care se aflau se ridica spre Cer o coloana de lumina.
– Axa Lumilor!!
– Da, cioplitorule de stele. Este puntea pe care trec sufletele trezite, spuse Lupul Alb. Iar acestea sant cele sapte chei ale curcubeului, cu care veti putea deschide pecetile portii… Trebuie sa stii, Amena, ca Poarta are sapte peceti, care se deschid cu cele sapte chei pe care le tii in mana. Iar fiecare pecete reprezinta un gand al Universului, o virtute, fara de care nimeni nu poate atinge Imparatia Cereasca. Prima este Ordinea, care mentine frumusetea lumilor… A doua Vointa, fara de care nu exista realizare… A treia este Intelepciunea, fundamentul pe care se inalta Universul… A patra este virtutea Intelegerii, a cincea este Rabdarea, a sasea este Adevarul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a saptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici… Cand vei deschide ultima pecete, Pazitorul Pragului va va cere cuvantul de trecere.
– Si care este acest cuvant?
– Fata mea, ca si lumina, acest cuvant este in tine!
– Il stiu. Cuvantul de trecere este Iubirea!
Si numai ce rosti fata cuvantul ca totul in jur isi schimba infatisarea.
Aceasta este forta iubirii! rosti Cerbul. Cine i-ar putea rezista? Este cea care vindeca, rodeste, inalta! Este telul si Calauza deopotriva!
– Mergeti cu bine! le mai striga Lupul, in timp ce tinerii deschideau pecetile portii.
Dar, povestea Amenei si a lui Ain nu se ancheie aici. Cand au ajuns in cerul impodobit cu rauri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atat de tare, incat le-au sarbatorit intoarcerea o mie de zile si o mie de nopti. Lacrimile ingerilor s-au transformat in Roua de lumina care a cazut pe pamant transformandu-se in nestemate.
SFARSIT
pentru un nou inceput

sursa:

LOVE & LIGHT

Lumea vi se va releva exact aşa cum o priviţi

Etichete

armonie, eliberare de trecut, emoţii, iubire, libertate, meditaţie relaxare, neuron oglindă, pace, prosperitate, psihoterapie, suflet, suflete pereche, sănătate spiritualitate

Un maestru înţelept avea patru discipoli care îi depăşeau pe ceilalţi. Într-o zi s-au întâlnit iar maestrul i-a vorbit primului discipol:
– Spune-mi, ce vezi tu atunci când priveşti lumea?
– Văd cruzime. Planeta este violentată. Lumea se ascunde de adevăr. Peste tot sunt aruncate materiale contaminate. Pulberi otrăvitoare şi ploi acide cad din ceruri. Junglele sunt distruse şi este distrus şi stratul de ozon. Există atâta ignoranţă şi egoism. Lumea are nevoie de o corecţie radicală.
Maestrul i-a răspuns:
– Ai dreptate, îţi voi da numele de Corecţie, fiindcă tu, prin modul de a privi lucrurile, te-ai angajat într-o lume plină de nevoi.
Maestrul i-a adresat aceiaşi întrebare celui de-al doilea discipol:
– Spune-mi, tu ce vezi atunci când priveşti lumea?
Cel de-al doilea discipol i-a răspuns:
– Maestre, eu văd deşertăciune. Nu se poate face nimic pentru a schimba condiţiile din lume, deşi unii regretă şi cer schimbare. Cu toate acestea, lumea este condamnată de acţiunile oamenilor. Ştiinţele ne învaţă că s-au născut prea mulţi oameni, a fost făcută deja prea multă distrugere, se alocă prea puţini bani ştiinţei pentru a putea ajuta în mod corespunzător şi există prea puţină grijă faţă de etică şi valoare. Criminalitatea se extinde, iar familiile se destramă. Legea este o cauză pierdută.
– Şi tu ai dreptate, îţi voi da numele de Justiţiar, pentru indignarea ta faţă de o lume coruptă, dincolo de orice posibilitate de îndreptare. Vei ajunge cunoscut pentru cuvintele tale, iar lucrarea ta îţi va exprima tristeţea inimii.
Maestrul şi-a întors privirea către cel de-al treilea discipol al său:
– Iar tu ce vezi?
– Eu văd o lume care are nevoie de restabilirea legii. Eu nu cred că speranţa este pierdută. Eu sunt încurajat de cuvintele fraţilor mei, fiindcă şi ei recunosc nevoia de schimbare. Simt, cu convingere, dorinţa de schimbare a omenirii. O cârmuire bună este conducerea de către oameni şi pentru oameni. Schimbarea se poate realiza prin aplicarea legii şi o guvernare înţeleaptă. Masele vor urma acţiunile corecte şi atitudinea justă a cârmuitorilor lor. Factorul schimbării există, iar el este reprezentat de lege şi cei de la cârmuire.
– Şi tu ai dreptate. Te voi numi Cârmuitorul, deoarece cuvintele tale îţi plăsmuiesc percepţiile şi devin lecţiile pe care le predai altora. De aceea, tu te vei angaja într-o activitate legată de lege şi ordine, prin cârmuire.
În cele din urmă, maestrul i-a adresat aceiaşi întrebare celui de-al patrulea discipol:
– Iar tu, ce vezi?
– Maestre, eu nu văd decât miracole. Viaţa e un miracol. Îl văd pe Dumnezeu în întreaga Creaţie. Simt frumuseţea Iubirii în parfumul florilor, în zâmbetul unui copil, în pasiunea îndrăgostiţilor şi în strălucirea stelelor. Când privesc lumea, misterele ei se dezvăluie. Fiecare îşi dezvăluie frumuseţea cu veneraţie şi reverenţă. Ştiu că toate lucrurile sunt bune şi că fiecare dintre ele exprimă binele propriu, aşa cum ştiu să facă cel mai bine pentru momentul respectiv. Ştiu că ceea ce spun fraţii mei se referă la iluzie, fiindcă doar eternitatea este reală. Nu le voi da putere gândurilor despre lipsuri, limitare sau nevoie, fiindcă ceea ce ne trebuie se află aici, dar trebuie descoperit, recunoscut şi acceptat de către fiecare dintre noi. Nu doresc altceva decât să-i dăruiesc lumii înfăţişarea care mi s-a dezvăluit mie. Prin aceşti ochi, cu simţurile mele modeste, inima mea bate mai repede, când sunt martorul spendorii vieţii.
Maestrul a zâmbit, înainte de a grăi:
– Iar ţie, discipolul meu cel ales îţi voi da numele Adevăr, pentru viziunea ta asupra adevărului, iar răsplata acestuia este realitatea care ţi se relevă. Tu vei merge printre oameni ca să-i înveţi, inspirat fiind de ceea ce vezi, fiindcă aşa percepi tu lumea şi toate posibilităţile se află în această pace. Tu vei fi cunoscut de către toţi oamenii după aceste veşminte ale păcii şi seninătăţii.
Maestrul, adresându-se tuturor, a adăugat aceste cuvinte:
– Fiecare dintre voi este binecuvântat cu propria-i viziune. Lumea vi se va revela, exact aşa cum o priviţi! Veţi cunoaşte lumea prin intermediul viziunii voastre asupra ei. Pentru fiecare dintre voi, realitatea va lua forma viziunii voastre. Veţi trăi viaţa conform propriei percepţii asupra ei!

Sursa: LOVE & LIGHT

Iubirea care vindecă

Etichete

armonie, eliberare de trecut, emoţii, iubire, libertate, meditaţie relaxare, memorie, pace, prosperitate, psihoterapie, stres, suflet, suflete pereche, sănătate spiritualitate

Iubirea care vindecă

Hai sa ne intelegem!
Orice trasatura a noastr stra, pozitiva sau negativa, va atrage doua feluri de persoane

…

–> cu trasaturi similare
a) pozitiva care atrage pozitiv: pentru sustinere, imputernicire, comuniune
b) negativa care atrage negativ: pentru a invata prin reflectare – vazand defectele altuia si suportand consecintele te dezveti de defectele tale

–> cu trasaturi contrare (o calitate atrage un defect, un defect atrage calitatile altcuiva): pentru ACCEPTARE si VINDECARE – cand esti bun si atragi persoane rele intelegi ca viata le permite sa existe, inveti sa accepti realitatea si sa iti scazi aversiunea, intelegi cauzele iar asta vindeca

Asa ca atunci cand vi se mai spune ca atrageti ticalosi pentru ca sunteti ticalosi, si ca aratand cu un deget spre altul aveti doua indreptate spre voi acuzator, de fapt, sa stiti ca se practica zelos excesul de invinovatire. Cu care nu sunt de acord. Pentru ca nu il simt adevarat. Se uita, cu intentie sau din superficiala cunoastere in domeniul dezvoltarii personale, ca Legea Atractiei functioneaza in DUBLU SENS.

Calitatile noastre pot atrage defectele altora. Pentru ca doar calitatile noastre pot TREZI calitatile altora si sufletul lor. Pentru ca trasaturile noastre bune cheama persoanele cu trasaturi contrare pentru a transmite ACCEPTARE (constatare lipsita de condamnare, observare lucida) si VINDECARE. Prin propunerea si sustinerea unui alt model. Prin exemplu personal. De fapt, asa se formeaza multe cupluri: un avar cu un risipitor, un vorbaret cu un mut, un social cu un solitar etc. Pentru ACCEPTARE si VINDECARE.

De aceea, cand va confruntati cu persoane care au trasaturi contrare, care va aduc durere, nu este cazul sa va acuzati de defecte ascunse care va altereaza caracterul. Onorati-va mai bine calitatile care atrag oameni cu trasaturi contrare tocmai pentru a fuziona in spatiul acceptarii, iubirii si vindecarii.
Interventia cea mai buna nu o veti avea prin moralizare – ce poate fi receptata ca respingere, superioritate si mustrare. Ci intelegand, necondamnand. Si oferind propriul exemplu – sustinut constant, netulburat. Pentru ca asa sunteti voi nu pentru ca v-ati propus/ambitionat sa fiti persoane bune. Acest fel de-a fi, aceasta natura buna, va infuza campul fiintei din fata voastra. Si aici exista sansa sa se produca miracolul. SANSA. Nu dictati nici fiintei si nici vietii ce ar trebui sa faca cu darul vostru de suflet. Respectati liberul arbitru. Si in acest spatiu de iubire si intelegere, pe care voi il creati, MIRACOLUL se poate produce. Pentru ca e la el acasa! In Inima si Constiinta voastra.

De Camelia Patrascanu

Emoţiile puternice te pot îmbolnăvi

Etichete

armonie, căscat, eliberare de trecut, emoţii, iubire, libertate, meditaţie relaxare, memorie, pace, prosperitate, psihoterapie, stres, suflet, sănătate spiritualitate

Trăite cu intensitate şi timp îndelungat, neliniştea, furia, supărarea, tristeţea te pot îmbolnăvi.

Îţi otrăvesc corpul lent, dar sigur. Şi aşa apar bolile psihosomatice: afecţiuni care au la origine probleme emoţionale sau sunt întreţinute de acestea. Ulcerul, diabetul, hemoroizii, hipertensiunea, psoriazisul sunt câteva dintre afecţiunile psihosomatice. În fond, orice boală fizică poate fi menţinută şi agravată de stres şi emoţii negative. Dacă vrei să îi descoperi originea psihologică, trebuie să scormoneşti în viaţa familială, profesională, afectivă… şi să înveţi cum să potoleşti vârtejul emoţional cu ajutorul psihoterapiei, sunetului sau acupuncturii. Omul este o unitate între psihic şi fizic.

Înseamnă că aceste două laturi se influenţează reciproc: o problemă fizică poate produce suferinţă psihică şi invers. Emoţiile sunt cauze posibile de îmbolnăvire şi au o localizare „preferenţială“ în organism. Tristeţea îşi găseşte „cuibul“ în plămâni, în timp ce îngrijorarea (grijile de zi cu zi) afectează stomacul. Furia, sentimentele reprimate „lovesc“ ficatul. Iar o bucurie excesiv de intensă afectează şi slăbeşte inima. Când te enervezi brusc, ţi se împăienjenesc ochii (de unde expresia: „Am văzut negru înaintea ochilor de supărare.“). Ai senzaţia că ţi-a urcat tot sângele în cap. Reacţia este atribuită ficatului, prin expresia „temperament coleric“, adică „bilios“. Uneori, aceste crize pot ajunge până la voma bilioasă. Când îţi este frică sau eşti îngrozit, trăirile copleşitoare îţi afectează rinichii. În medicina tradiţională chineză, energia rinichiului hrăneşte părul. Dacă este secătuită brusc din cauza fricii, părul albeşte. Astfel, devine posibil ca un om să albească în doar câteva ore în urma trăirii unei spaime bruşte.

Acupunctura psihologică alungă suferinţa
Emoţiile negative, prea intense şi trăite timp îndelungat, pot produce blocaje ale circulaţiei energiei şi sângelui. De-a lungul coloanei vertebrale, de-o parte şi de cealaltă, se află câte două şiruri paralele de puncte corespunzătoare organelor situate la acelaşi nivel. „Durerea la palparea acestor puncte indică suferinţa fizică sau psihică a organului în cauză, este de părere dr. Răzvan Ionescu, specialist în acupunctură. De exemplu, durerea în punctele corespunzătoare plămânilor arată fie o suferinţă fizică (astm, bronşită, cancer), fie una psihică (tristeţe, melancolie). Manevrele de deblocare (prin acupunctură, presopunctură, masaj) pot înlătura efectele, dar nu şi cauzele. Pacientul se va simţi eliberat, dar dacă îşi alimentează permanent un sentiment negativ puternic (ură, mânie), tensiunea va reveni. Suferinţa psihică poate fi un răspuns la influenţa mediului. Cei care lucrează cu publicul îşi reprimă sentimentele şi trăiesc stări de frustrare. Cei care utilizează mult calculatorul îşi solicită în exces ochii (care sunt «hrăniţi» de către ficat). Ficatul ajunge şi el în suferinţă şi produce nervozitate. În astfel de cazuri, este mai uşor de acţionat şi efectele sunt de mai lungă durată“.

Cu Chopin la relaxare
Emoţia şi sunetul au un punct comun: vibraţia energetică. Muzica terapeutică este ca o magie care vindecă dizarmonia produsă de emoţiile negative. Nemulţumirea, revolta, furia afectează zona inferioară a organismului (genitală, intestinală, renală şi a ficatului, până la plexul solar). Pentru restabilirea echilibrului energetic, această parte rezonează foarte bine cu muzica ritmată (sârba, muzica tribală). Răpăiala de tobe intensifică eliminarea toxinelor şi ajută la reenergizarea zonei. „Sunetul are efect terapeutic“, spune Ana Maria Iliescu, maestru în terapii complementare. „Pentru relaxare şi liniştire recomand orice muzică de pian (de preferat, Chopin). Nemulţumirea îşi are şi ea medicamentul ei: tonul do major (Chopin). Revolta se dizolvă sub vraja lui re major (opera Carmina Burrana de Carl Orff), iar furia se risipeşte ca şi când nici n-ar fi fost atunci când se confruntă cu mi major (muzica tribală). Tonul de fa major (Romanţa în Fa major a lui Beethoven) are ca efect un control optim asupra tuturor emoţiilor şi corespunde zonei inimii. Sol major (Schubert) facilitează exteriorizarea sentimentelor şi comunicarea. Pentru deschiderea spirituală, tonul de la major ajută cel mai mult (sunetele de flaut, harpă – Mozart). Legătura cu divinitatea se ţese cu si major (muzica sacră).“

Neurochimia iubirii
Este îndrăgostirea o „boală“ de dorit? Ce se întâmplă din punct de vedere neuropsihologic atunci când ne îndrăgostim? „Senzaţiile şi comportamentele asociate iubirii sunt similare cu cele asociate dependenţei de droguri“, afirmă psihologul Elena Schifirneţ, specialist în neuroştiinţe. De aceea „bolnavii din dragoste“ au aceleaşi simptome, senzaţii şi comportamente ca şi pacienţii din programele de dezintoxicare aflaţi în sevraj. Există un circuit special implicat în starea de iubire, responsabil de sentimentul deosebit de plăcut de dragoste. Revederea persoanei iubite are ca efect activarea unor arii cerebrale specifice. Majoritatea acestor arii sunt inervate cu dopamină (unul din hormonii plăcerii). Activitatea dopaminergică explică atât pasiunea romantică (creşterea cantităţii de dopamină), cât şi starea neplăcută similară depresiei în caz de respingere sau încheiere a relaţiei romantice (scăderea cantităţii de dopamină).“

Dacă psihicul poate să te îmbolnăvească, poate oare să te şi vindece? Este posibil ca acolo, în adâncul fiinţei tale, să ai ascunse resursele necesare însănătoşirii. Medicii şi terapeuţii ştiu că este posibil. Tristeţea, furia, vinovăţia, groaza sunt emoţii fireşti. Doar trăirea lor excesivă îţi otrăveşte corpul. Însă, odată ce preiei controlul emoţiilor tale, această armonie se va oglindi subtil şi în corp.

de Paula Irimia

sursa: http://www.info-sanatate.ro/articol,38,151,Emotiile_puternice_te_pot_imbolnavi.html

Astfel,  odată conştientizată legătura dintre minte, trup şi suflet, ne putem da seama cât sunt de importante  pentru sănătatea noastră valori precum  iertarea de sine şi a celorlalţi, toleranţa, răbdarea, compasiunea, iubirea. Şi vom vedea că valori precum neiertarea, mania, mânia, avarismul, criticismul de sine şi al celorlalţi, intoleranţa,  micimea inimii şi altele din categorii asemănătoare pot genera, în timp,   diverse afecţiuni în corpul emoţional, trupesc şi mental, dacă ne lăsăm conduşi de ele.

Liberul arbitru ne aparţine. Şi să nu uităm că Cineva a zis cândva: “şi ce îi  veţi face lui, Mie îmi veţi face .”

Spre o şi mai mare conştientizare şi clarificare vă împărtăşesc această meditaţie pe care am folosit-o  experimental chiar astăzi. O găsesc a fi extrem de utilă şi foarte corect alcătuită, atingând marile emoţii negative, care ne pot marca viaţa, relaţiile, prezentul, trecutul dar şi viitorul.

Această meditaţie poate folosi în vindecarea tristeţii, mâniei, furiei, ranchiunii, neiertării, deznadejdei, disperării, frustrării, alienării, atacurilor de panică şi altele  dacă este folosită cu nădejde, speranţă şi dragoste. Să ne fie cu folos!

de Simona Druncea

 

Să ne fie cu folos!

 

Pentru întrebări și consultanță mă găsiți aici:

simona.druncea@gmail.com sau

https://www.facebook.com/simona.druncea

De asemenea, se pot face sedințe de consiliere psihologică și pe SKYPE/Simona Druncea, pentru cei care nu sunt din București sau în/din România.

Simona Druncea,

Psiholog clinician si consilier psihologic de orientare  Carl Gustav Jung

 

Spiritualitatea si ignobila lume materiala

Etichete

eliberare de trecut, meditaţie relaxare, pace, prosperitate, sănătate spiritualitate

  

Credinţa că spiritualitatea nu are nimic de-a face cu lumea materială, ba dimpotrivă, că drumul spiritual trece prin sărăcie, prin suferinţă, prin durere, prin umilinţă, prin non-valoare, este una dintre cele mai interesante şi contradictorii crezuri omeneşti care au traversat istoria.

 

Este într-atât de bine înfiptă în minţile noastre încât pare un concept universal acceptat, dincolo de orice discuţie.

 

Nimeni nu-şi mai pune întrebări cu privire la acest adevăr atât de discutabil. Nici de unde, cum a pornit acesta, nici cui a folosit de-a lungul timpului şi nici pentru ce.

 

Acest sistem de credinţe, că accesul la un Dumnezeu exterior nouă trece prin suferinţă şi prin sărăcie, prin auto-anulare, prin lipsa de putere personala şi prin lipsa oricărei voinţe este unul dintre cele mai distructive posibil, pentru că se întemeiază pe un enorm fals: acela că unii dintre noi, cei aleşi, au acces la acest dumnezeu exterior, pe când noi înşine nu.

 

Aceşti aleşi, fie ei aparţinători unor caste, biserici, dogme, sisteme metafizice, unele şcoli ale misterelor şi organizaţii oculte, au practicat pentru ei înşişi, dintotdeauna, credinţe complet diferite.

Pentru ei nu a fost niciodată o problemă să acumuleze uriaşe bogăţii în această lume materială, în numele domnului, desigur, şi nu a fost niciodată un impediment moral să folosească sabia atunci când credinţele supuşilor nu corespundeau cu doctrina oficială.

Oricine dădea semne că ar avea vreo îndoială, oricine părea că ar avea acces la altfel de cunoştinţe metafizice şi la alte căi de a comunica cu lumile spirituale decât cele oficiale, era imediat decapitat, ars pe rug, condamnat fără judecată şi spânzurat în piaţa publică, spre exemplu altora ca ei.

Aceste lucrări erau deasemenea făcute în numele domnului şi al puterii.

Căci, un ultimă instanţă, despre aceasta este vorba. Despre putere asupra alora.

Doar că aceşti alţii erau mulţi, foarte mulţi. Era absolut necesar ca înafara mijloacelor armate valabile pentru cei câţiva care adulmecau adevărul, să existe un instrument puternic de convingere.

Toată puterea manipulatorie a acestor instituţii care au condus lumea s-a bazat pe credulitate, pe ignoranţă, pe laşitate, pe frică şi toate au fost construite pe principiul că suntem nişte fiinţe care nu valorează nimic în ochii domnului.

Deşi dumnezeul atropomorf pe care ni-l prezentau icoanele şi scrierile sfinte era un dumnezeu al iubirii, braţul său armat, reprezentanţii săi legali şi regali pe pământ, aveau dreptul ca în numele lui să ucidă. Nu numai fizic, dar şi spiritual. Căci aceasta s-a petrecut cu umanitatea. A trecut printr-un timp al separării complete de divin, ceea ce echivalează cu o moarte spirituală.

Adevărul de nerostit de către gurile puterii

Un lucru foarte interesant care s-a petrecut în acest exerciţiu al puterii, a fost acela că inclusiv oameni ai bisericii sau al altor organizaţii religioase şi metafizice, care nu au înţeles că acest tip de cunoaştere nu trebuia să fie accesibil “maselor”, au fost ostracizaţi imediat iar scrierilor lor au fost puse la index in vastele biblioteci secrete care ascundeau adevărul.

Care era acest mare adevăr care trebuia ascuns atât de bine, încât să justifice perierea cărţilor sfinte, timp de sute de ani, de către cei mai mari teologi şi teoreticieni ai lui dumnezeu? Ce voiau să ascudă? Ce era atât de periculos pentru ei, dacă oamenii ar fi aflat?

Ei bine, un lucru foarte simplu: acela că divinitatea este în fiecare din noi şi că putem avea acces la ea, la aspectul nostru divin, în orice clipă a vieţii noastre, fără nici un intermediar.

Că divinul este pretutindeni şi nu face nici o deosebire între păcătos şi papă. Era un adevăr periculos pentru că, dacă oamenii ar fi avut încredere în ei înşişi şi în accesul lor necondiţionat la divinitate, atunci instituţiile de credinţă ar fi devenit inutile, iar tot eşafodajul puterii economice, politice, militare, coloniale etc s-ar fi prăbuşit.

 

Aceasta este într-adevăr o miză importantă, nu-i aşa? Atât de importantă, încât instituţiile care au preluat administrarea revelaţiilor autentice ale marilor maeştri, nu s-au sfiit să modifice complet mesajul acestora.

 

Adevărurile simple, elementare, precum “eu sunt calea, adevărul şi viaţa” al lui Iisus, sau “dacă vrei să mă găseşti caută în inima ta”, au fost complet deturnate interpretate şi distorsionate. Instituţiile s-au interpus între mesaj şi cei care trebuiau să-l primească, exlicându-le ei cum trebuie interpretat. Sintagma “şi tu deasemeni eşti calea, adevărul şi viaţa” a căzut la cenzură.

Bogăţia, sărăcia şi Puterea

Întreaga noastră societate, nu numai cea occidentală dar şi multe dintre cele orientale, a fost clădită pe presupunerea că nu valorăm nimic şi că pentru o viaţă supusă regulilor de cei care avea dreptul să le creeze, vom primi un bonus într-o viaţă viitoare, mai bună, în rai.

Acest lucru le permitea oamenilor puterii să dispună total de această lume, materială, din care dumnezeu fusese exclus, dar care era administrată în întregime de reprezentanţii lui.

 

Nu uitaţi despre dreptul divin al regilor – puterea politică, ce subordona puterea militară, cu ajutorul puterii spirituale a bisericii.

Un exerciţiu de putere pe care îl cunoaşteţi foarte bine.

Întotdeauna au existat însă şi oameni care nu s-au supus şi care nu au crezut decât în adevărurile lor interioare.

Au fost dintre ei în biserică, dar şi înafara ei. Au existat păstrători ai vechilor cunoştinţe metafizice ale omenirii în şcoli de mistere şi organizaţii ezoterice. Niciodată nu au fost săraci, pentru că ei ştiau adevărul. Dumnezeu nu cere nimănui nimic, nu pune condiţii, nu face favoruri. Dumnezeu este în interior, şi acolo se află instanţa care crează realitatea. Instituţiile oficiale, din nou au fost năpraznice cu aceste şcoli, iar istoria Europei este plină de crime, trădări, pogromuri, ucideri în masă şi tragedii ale unor asemenea grupuri care descoperiseră libertatea.

Puterea, mă refer la cea politică, religioasă şi de toate felurile, crede cu adevărat că oamenii nu sunt în stare să se descurce singuri, că cineva trebuie să le spună ce să facă şi cum să facă, pentru că altfel oamenii s-ar auto-distruge.

Şi poate că a fost adevărat cumva, într-un timp. Însă între bunele intenţii, dacă au existat vreodată şi ispita puterii totale nu a fost decât un pas.

Din fericire, au existat maeştrii precum Budha, Iisus şi alţii după ei care au apucat să rostească adevărul.

Uneori n-au fost înţeleşi, alteori spusele lor au fost mistificate, dar adevărul a fost rostit şi a fost o sămânţă care încetul cu încetul a condus la timpurile pe care le trăim.

Acelea în care tot mai mulţi îşi dau seama că obiectul căutării lor, care părea atât de îndepărtat şi intangibil, a fost întotdeauna aici, sub nasul nostru, la distanţă de o răsuflare, cum îmi place mie mereu să spun Aţi putea respira adânc acum, pentru o clipă, cu această afirmaţie: “dumnezeu a fost mereu aici, în mine, cu mine. Eu sunt acela pe care l-am căutat.” Acesta este începutul oricărei libertăţi, interioare în primul rând, care se va reflecta în libertatea exterioară.

Ieşirea din iluzia neputinţei

• Este începutul înţelegerii că nu suntem condamnaţi la nimic, doar am crezut acest lucru, am fost convinşi de acest lucru, iar noi ne-am creat realitatea după credinţele noastre.

 

• Este începutul înţelegerii că în orice moment trecutul s-a terminat şi că depine doar de noi să o luăm pe alte căi decât cele vechi.

 

• Este începutul înţelegerii că puterea de a schimba a fost întotdeauna la noi şi nu la alţii.

 

• Este începutul încrederii în noi înşine, al iubirii pentru noi înşine, pe care am căutat-o prea mult în exterior, al respectului pentru noi înşine.

Este începutul timpurilor în care trăim faptul că totul este spiritualitate, că nu există lucruri ne-spirituale în acest univers, căci totul face parte din creaţia noastră.

 

Atunci când înţelegem acest lucru nu mai putem fi manipulaţi prin frică, căci nu ne mai temem de iadurile judecăţii, nu mai putem fi ademeniţi cu iluzia vieţii de apoi, pentru ca diriguitorii puterii să poată avea totul aici, în această lume.

 

Totul se petrece aici, acum, în acest moment, în acest corp pe care l-am ales pentru această experienţă.

În spatele experienţei se află marele actor al tuturor rolurilor noastre, Sufletul nostru, perfect prezent, aşteptând să fie recunoscut şi luat în seamă.

Mii de ani, scufundaţi în iluzia separării, ne-am crezut “condamnaţi” la un corp, fără să recunoaştem marele adevăr că noi am fost aceia care am ales acest joc.

Printr-o stranie proiecţie, deşi recunoşteam că dumnezeu e pretutindeni, refuzam să-l vedem în noi înşine.

Ne-am urât corpul şi tot ceea ce ţinea de el, l-am dispreţuit, l-am chinuit în speranţa că vom scăpa de el cumva şi ne vom întoarce la un “acasă” iluzoriu.

Nu ne puteam întoarce de unde am plecat, tocmai pentru că noi am ales jocul, iar miza jocului acestuia a fost exact aceea de a aduce “spiritul” în corp, în densitate, în încarnare, dar mai ales, în deplină conştienţă.

 

Am supravieţuit mii de ani în inconştienţă, în uitare a ceea ce suntem cu adevărat, identificaţi cu un corp pe care nu-l recunoaşteam ca divin.

Ne-am negat corpul şi materialitatea asumată, şi astfel am proiectat partea inefabilă din noi undeva, departe, în cer.

L-am exclus, noi înşine, pe dumnezeu, din noi, pentru ca sa-l putem apoi căuta pretutindeni, în o mie de feluri, de metode, de căi, care, majoritatea, au crezut că anulând corporalitatea noastră avem acces direct la Suflet.

Maeştri exteriori, maeştri interiori

Acesta este punctul în care căutătorii de spiritualitate au început să se teamă de materialitate, considerând că lumea materială este anti-spirituală şi un obstacol.

În timpul acesta, cei care ştiau adevărul, nu au avut nici o jenă să beneficieze din plin de toate bucuriile acestei lumi, materială aşa cum e ea, neconsiderând că e vreun păcat sau ceva reprobabil.

Mase întregi au fost învăţate să venereze sărăcia, lipsa, nefericirea, absenţa oricărei bucurii, au fost învăţate că plăcerea e un păcat capital, că nefericirea este o virtute.

Aceasta a fost una dintre cele mai dramatice condiţionări la care a fost supusă umanitatea – cu deplina ei colaborare, desigur – şi este legată direct de stima de sine redusă, de umilinţă, de supunere. “Doreşte-ţi numai ce ţi se cuvine, iar ce ţi se cuvine îţi spunem noi. Nimic.” Am învăţat să ne mulţuim cu puţin şi să credem că aceasta este o virtute. Am învăţat să-i urâm pe aceia care nu se supuneau canoanelor şi care făceau cumva să iasă din sisteme.

A ieşi din sistem, a avea curajul de a prelua responsabilitatea propriei vieţi, părea un afront de nesuportat pentru cei care nu aveau curajul s-o facă. Ei sunt aceia care au făcut din sărăcie o virtute, şi din neputinţă o glorie măruntă.

Au existat întoteauna lideri “spirituali” care au profitat din plin de această frică, de această neputinţă a asumării de sine, de această neîncredere că noi la rândul nostru avem acces la propria noastră divinitate, au profitat de tentaţia noastră de a căuta mereu ceva mai curand exterior, necrezându-ne pe noi înşine destul de demni de a fi divini.

A existat întotdeauna tentaţia puterii pentru aceşti lideri, dar a existat, în paralel şi tentaţia acelora cărora le-a fost mai uşor să fie conduşi, manipulaţi şi exploataţi, decât să-şi asume propriul drum. Nu există călău fără victimă. (O carte tare pe această temă pe care am scos-o noi: Călău şi Victimă de Guy Corneau.)

Recunoaşterea acestor ghizi e mereu simplă. Întotdeauna vor ceva de la noi, după cum şi noi vrem ceva de la ei. Ei vor supunere de orice fel.

Noi vrem să facă ei pentru noi, să ne salveze, să ne vindece, şi mai ales să aibă încredere în noi înşine, în locul nostru.

Căci mereu căutăm aceleşi lucruri în exterior, pe care nu avem puterea şi încrederea să ni le dăm singuri: iubire, respect, încredere, abundenţă etc.

Şi pe toate le aşteptăm să ne fie date, dacă nu de Dumnezeu, care pare cam departe şi cam rece, măcar de un lider spiritual care ştie ce face şi la umbra căruia viaţa poate să capete un sens. Ha!

Nici un maestru care se respectă nu are nevoie de adulare şi nici de a fi pus pe un piedestal, căci nici un maestru nu şi-ar dori ca ceilalţi să repete rătăcirile sale.

Oamenii au nevoie de maeştri pentru că nu au încredere în ei înşişi.

Dacă nu de un maestru viu, măcar de unul mort, ale cărui căi să le urmeze, în speranţa că acestea îi vor salva de la nefericire.

Numai că nefericirea, ca şi bucuria, nu poate veni de nicăieri din afară. Ele sunt, pur şi simplu stări interioare, căi de a modula energia interioară, conştient sau inconştient.

Un adevărat maestru va spune “voi toţi puteţi face toate acestea, încă şi mai mult”, căci ştie că DumnEzeu este în toţi în aceeaşi măsură, numai că unii au cam uitat.

Identificarea cu aspectele noastre, o piedică în calea creaţiei conştiente

Ideea acestui articol mi-a venit de la nişte comentarii pe acest site. În unele din ele apărea această nedumerire, ca să mă exprim elegant: cum e posibil ca “spiritualitatea să fie pe bani”. Se refereau la workshop-urile noastre de respiraţie ca mod expansiune a conştiinţei, ca şi cum în acestea noi vindeam “spiritualitate”. Ca şi cum aceasta ar putea fi ceva de vânzare.

Spiritualitatea este un mod de a privi lumea, este o paradigmă, şi, ca orice paradigmă este ceva personal. “Eu privesc lumea în acest fel”. Nu se poate vinde, nu se poate împrumuta, nici dacă ai vrea, căci depinde exclusiv de tine însuţi. Nimeni nu te poate “convinge”. Dar nelămurirea în sine, reia de fapt iluzia primară, a separării. “Lumea materială şi cea spirituală sunt diferite. Dumnezeu nu se află aici. Trebuie să negăm materia pentru a ajunge la spirit.”

Este iluzia separării de tot ce există, care stă la baza tuturor iluzilor ce decurg din asta: iluzia identităţii şi a ego-ului, cea a fricii şi a puterii, cea a judecăţii, a suferinţei, a salvatorului şi aşa mai departe.

Atunci când renunţăm la această iluzie, restul se prăbuşesc ca nişte cărţi de joc. Acesta este procesul transformării interioare. Este un proces al transcenderii diferitelor identificări.

Ce identificări? De pildă identificarea cu propriile noastre istorii de viaţă, cu propriile noastre credinţe, cu propriile noastre vinovăţii şi ruşini şi frustrări, cu propriile noastre judecăţi.

Acestea sunt proiectate permanent în exterior. Îi judecăm pe cei din jur prin propriile noastre prisme, prin intermediul propriei noastre poveşti de viaţă, a propriilor noastre poziţionări.

Credem că lumea materială de pildă trebuie părăsită pentru a ajunge la divin? Atunci ne vom dispreţui corpul şi tot ce este material, lumea în care trăim ni se va părea o puşcărie mizerabilă, iar oamenii care se simt bine în ea vor deveni nişte duşmani.

Vom fi săraci, pentru că de fapt alegem acest lucru la un nivel subtil, al convingerilor noastre intime, acela care ne determină realitatea şi vom considera sărăcia fie o virtute, fie îi vom judeca pe alţii în funcţie de asta.

Totul este legat de ceea ce credem despre noi înşine de fapt şi de felul în care poveştile noastre de viaţă ne-au modelat. Aici este punctul în care putem alege, dacă felul în care privim lumea ne face nefericiţi şi singuri.

Putem alege ca în loc să ne bălăcim în propria neputinţă aruncând cu lături peste lumea “vinovată”, să decidem să schimbăm, să renunţăm la identificări, la poveştile de viaţă, la sisteme de credinţă care nu ne mai folosesc şi să descoperim creaţia conştientă a propriei lumi.

What about me? Marea eliberare

Am parcurs un drum foarte lung, în această viaţă şi în altele până să ajung la convingerea aceasta, că totul este conştiinţă şi manifestare a ei, totul este spirit şi manifestare a lui.

Un drum înafară şi mai ales înăuntru.

Pe ultima bucată de drum, cu mare greutate şi exclusiv prin experimentarea directă a propriilor mele străfunduri, am privit în faţă ceea ce sunt şi am văzut acolo toate laşităţile, toate scuzele, toate condiţionările care mă legau de neputinţă.

Am privit cu sinceritate felul în care căutarea exterioară mă făcea neputincios şi mai ales dependent de sisteme.

Era confortabil într-un fel, căci învăţasem să mă descurc bine în sisteme şi eram relativ liber. Dar pe de-altă parte eu voiam totul, acum. Mai ales libertatea interioară a creaţiei propriei realităţi.

Marea izbândă a fost în momentul în care am înţeles că de fapt, căutam în exterior ceea ce nu-mi dădeam singur.

Nu mă iubeam, dar voiam să fiu iubit, nu mă respectam, drept care săream în sus la cea mai mică dovadă de lipsă de respect, nu onoram propria mea experienţă, drept care nu eram în stare să onorez experienţele altora, nu aveam compasiune faţă de mine însumi, şi nici faţă de alţii în consecinţă, mă judecam aspru pe mine însumi, şi deci şi pe ceilalţi.

Dar aveam încredere în mine însumi şi aveam pasiune. Asta m-a salvat. Am abandonat orice sistem de credinţă în afara celui de experienţă personală şi directă. De aceea, rareori mă veţi auzi citând pe cineva. Lanţurile s-au rupt şi am devenit liber.

Liber de ce anume? De lumea exterioară? Nu. Liber de propriile mele condiţionări, de propriile mele frici, de propriile mele prejudecăţi.

Această eliberare interioară a schimbat modul în care relaţionam cu mine însumi şi modul în care relaţionam cu exteriorul. Şi lumea mea s-a schimbat cu totul, pentru că nu era decât reflexia propriului meu interior.

Una dintre cele mai importante condiţionări a fost aceea că trebuie să aştept ca lucrurile importante să mi se dea din afara mea. Nu am mai depins de cei din preajma mea, şi astfel am putut să fiu eu însumi.

Nejudecându-mă pe mine, nu i-am mai judecat pe ceilalţi. Nemaiacceptând ca realitatea mea să fie creată de context, am devenit creatorul realităţii mele. Aceasta a fost pentru mine libertatea. O singură fiinţă, neruptă în bucăţi, o singură realitate.

A trăi spiritul în materie

Ce legătură are aceasta cu marea dihotomie care împarte existenţa în “spiritual” şi “material”? Atunci când crezi că totul se petrece aici şi acum, că trupul şi spiritul sunt una în orice moment, că lumea aceasta este, ca şi cea “spirituală” reflexia Sinelui, a propriei fiinţe complete, atunci dispare judecata lumii ca şi judecata de sine, iar lucrurile sunt perfecte aşa cum sunt, expresie a propriei paradigme. Aceasta permite creaţia liberă a realităţii. Nimic nu este rău sau bun, căci toate lucrurile sunt expresii ale Sinelui.

Lumea materială este şi ea terenul de manifestare al divinităţii interioare, la fel ca toate dimensiunile. Nu e nevoie de suferinţă, nu e nevoie de sărăcie, nu e nevoie de durere, aşa cum am crezut cu toţii, pentru a fi “spirituali”.

Propria noastă esenţă ne este accesibilă oricum. Nu trebuie să fugim nicăieri, în lumi esoterice, ci să dăm vălul iluziei la o parte pentru a trăi adevărul nostru complet acum, în acest moment.

Spiritualitatea este fiecare moment al vieţii noastre în care suntem conştienţi de noi înşine şi în care refuzăm să ne identificăm cu sisteme vechi de credinţă, cu aspecte vechi ale propriei fiinţe, în care refuzăm să acceptăm adevărurile altora, în care avem încedere în propriul nostru adevăr.

• Fiecare moment în care suntem autentici ne aduce bucuria.
• Fiecare moment în care suntem conştienţi de miracolul experienţei sufletului care coboară în materie este un moment de spiritualitate.

 

• Fiecare clipă în care bucuria intrinsecă a existenţei nu este umbrită de iluzia că există o problemă, este spirituală.

Oricine poate face acest lucru, oricând. Condiţia primară este acceptarea imediată a realităţii “exterioare” aşa cum este, fără a o judeca în nici un fel, ca pe o reflexie a interiorului. Şi atunci când în interior există respectul de sine, iubirea de sine, recunoaşterea capacităţii de a crea, “exteriorul” va reflecta această realitate. Aceasta este adevărata libertate.

Nu ne mai încredinţăm puterea nimănui, nici unei biserici, nici unei dogme, nici unui maestru, altul decât cel interior care suntem noi înşine.

Sistemele de care depindeam dispar, pentru că devenim creatorii propriei noastre vieţi. Nu ne mai temem de lumea materială şi nu mai avem un Dumnezeu doar exterior.

Ne ajungem nouă înşine şi relaţionăm cu alte fiinţe care îşi ajung lor înşile într-un fel complet liber. Porţile adevăratei iubiri, aceea care nu cere nimic de la nimeni pentru că îşi este suficientă sieşi, se deschid. Compasiunea adevărată, care este onorarea oricărei experienţe, a oricui, oriunde s-ar afla pe drumul său, devine posibilă. Recunoaşterea propriei divinităţi implică recunoaşterea divinităţii întregii lumi şi a întregii creaţii. Dumnezeu nu are nevoie să umble în zdrenţe pentru a fi recunoscut drept Dumnezeu, căci, ieşit din iluzie, este capabil să-şi recunoască şi onoreze propria natură.

horia ţurcanu

 

sursa: http://www.calatoriainimii.net/2011/01/spiritualitatea-si-ignobila-lume-materiala/

Corpul meu abordeaza cu prietenie campul magnetic

Etichete

armonie, căscat, eliberare de trecut, emoţii, iubire, libertate, meditaţie relaxare, memorie, neuron oglindă, nurologie, pace, prosperitate, psihoterapie, stres, suflet, suflete pereche, sănătate spiritualitate

„Vibrez. In jurul meu sunt culorile curcubeului: rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet. Culori stralucitoare. Nu este pic de gri. Toate se invart si-mi modifica vibratia in fiece clipa. Corpul meu abordeaza cu prietenie campul magnetic . Cordialitate intre univers si mine. Doar eu uneori, in mintea mea amestec culorile si rezulta imediat un exces de ireal care incearca sa ma sperie.

Uneori vibrez rosu si atunci ma autocritic, ma rastesc la mine insumi, ma atasez si ma ranesc singura, reflexul instinctului de conservare isi face prezenta.

Uneori vibrez oranj si galben si cred halucinant in transparenta legaturii dintre idei, dintre lucruri si praf, intre subiect si predicat.

Cand ajung la verde totul se schimba.Inima, atat de fragila, repara. Repara, impaca nelinistea, incalzeste trupul, consimte la viata.

Tu verde, Tu inima care impaci toate contrariile…

Ma rog Tie Sinele meu Divin care ma unesti cu universul , nu ma lasa sa uit de inima mea si da-mi intelegerea permanenta a acestei culori minunate. Reaminteste-mi ca toate culorile sunt reflexii ale luminii si ca orice culoare as vibra, in final se transforma in ALB.”

 sursa: http://eulinterior.blogspot.ro/2013/11/maria-corpul-meu-abordeaza-cu-prietenie.html

”Toţi oamenii sunt mari scriitori”…

Etichete

armonie, eliberare de trecut, emoţii, iubire, libertate, meditaţie relaxare, memorie, neuron oglindă, pace, prosperitate, psihoterapie, stres, suflet, suflete pereche, sănătate spiritualitate

“Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie”, spune unul dintre Psalmii din Biblie! Iată cât de frumos spune psalmul una dintre cele mai mari şi mai neînţelese, încă, taine ale creaţiei.

Una dintre acele taine pe care, dacă le-am înţelege, le-am aplica şi le-am urma întru totul ne-am putea schimba vieţile.

Ne-am putea transforma urâţenia în frumuseţe, visele în realitate, suferinţa în fericire şi răutatea în iubire.

Dacă am putea înţelege ce anume este “cartea” despre care ne vorbeşte Biblia, cartea în care toate se vor scrie, atunci am înţelege că noi suntem autorii ei.

Spiritul Divin, cel ce cunoaşte şi ceea ce noi nu cunoaştem, încă, vieţuieşte în noi sub forma “cărţii” pe care se scriu gândurile şi cuvintele noastre.

Ceea ce gândim “se înregistrează” cu fidelitate, fără părtinire, fără ca cineva să pună eticheta “corect” sau “greşit”.

Gândurile noastre se scriu…de la sine, în Sine, în subconştient, dacă vreţi să-i spuneţi aşa, şi compun în timp “Cartea Vieţii noastre”.

Cu toţii ne putem considera nişte mari, mari scriitori, dar – pentru că nu cunoaştem Legea Spirituală – ne scriem vieţile singuri şi apoi credem că ni le-a scris altcineva.

Dacă am şti că ceea ce gândim “se scrie automat” în subconştient, dacă am şti că ne-am gândit poveştile de viaţă şi ne-am scris suferinţele, iubirile, bucuriile şi pierderile, am şti că putem scrie din nou propria poveste.

Putem alege un gând de iubire în locul unui gând de suferinţă şi unul de iertare în loc de gândul care condamnă, judecă şi pedepseşte.

Pentru că nu înţelegem legea divină şi puterea propriilor noastre gânduri, cuvinte şi imagini mentale, continuăm să fim scriitori inconştienţi de ..rolul lor.

Continuăm să ne scriem bolile în marea carte divină, să înregistrăm acolo scenariul pierderilor, al vinovaţilor şi al judecătorilor, în vreme ce singurul personaj care joacă toate rolurile în filmul nostru suntem noi înşine.

Noi creăm totul de la nivel conştient şi la nivel conştient.

Creăm gândind şi gândurile noastre se scriu de la sine în subconştient, în depozitul care nu alege în locul nostru, nu judecă şi nu intervine fără decizia noastră conştientă.

Ceea ce gândim se scrie în noi şi ceea ce se scrie devine povestea vieţii noastre.

În orice clipă, în orice situaţie am fi, cât de grea şi fără de speranţă ar părea, avem nevoie de decizia conştientă de a schimba situaţia şi de încrederea deplină că ea se va schimba.

Puterea divină care ne iubeşte desăvîrşit va scrie decizia şi ne va ghida, încetul cu încetul către împlinire..

Dar, pentru aceasta trebuie să ne comportăm cu responsabilitate deplină în interiorul nostru.

Să avem grijă de gândurile pe care le acceptăm ca fiind reale, de cele cărora le dăm crezare.

Precum grădinarii cei mai buni, să avem grijă de gândurile noastre ca de cele mai preţioase flori, căci – de îndată ce vom planta florile, ele vor începe să ne înconjoare sub forma oamenilor frumoşi, a situaţiilor de viaţă ajutătoare, a fiinţelor care ne iubesc, a ajutorului nesperat ce poate sosi în clipe grele.

Să ne gîndim la vindecare în loc de boală, la iubire în loc de ură, să credem că merităm tot ce-i mai bun, să ne declarăm încrederea deplină în spiritul care ține universul într-o mișcare inteligentă și perfectă şi să credem că puterea care ştie şi ceea ce noi nu ştim încă va duce la îndeplinire decizia de vindecare și gândul nostru cel bun.

Dacă mintea ne spune că un lucru este rău, să ne amintim că acesta-i doar efectul unui gând ce s-a scris în trecut în cartea noastră.

Dar azi putem scrie ceva diferit. Să-i spunem minții negative; ”Gata, nu te mai cred”, ”de acum înainte știu că ceea ce aud rău este doar ceea ce am scris eu însumi cândva în mod inconștient”.

Să ne întoarcem la conștiența capacităților noastre mentale și să ne amintim că nimic din ce visăm chiar în cea mai tainică noapte a existenței nu rămâne neauzit.

Cel ce caută binele are nevoie să se gândească la el, să-l simtă prezent, să-l vadă cu ochii deschiși chiar dacă nu există, încă.

Asta-i puterea visătorului,a fiecăruia dintre noi, puterea de a-și scrie cel mai rău, ca și cel mai bun scenariu posibil și scenariul acesta devine cartea vieții proprii, povestea vieții!

Din cauza asta toți oamenii sunt niște mari scriitori, dar unii întrec orice imaginație.

Ceea ce am avea nevoie să știm este această taină pe care Biblia însăși ne-o dezvăluie; dacă ceva nu ne place în viețile noastre, la fel ca scriitorii putem schimba scenariul, povestea. Să reflectăm la aceasta!

 Autor: Maria Timuc

sursa:http://jurnalul.ro/editorial/toti-oamenii-sunt-mari-scriitori-679373.html

Să crezi că-ți va fi bine, oricâte stele ți-ar fi potrivnice

Etichete

armonie, eliberare de trecut, emoţii, iubire, meditaţie relaxare, prosperitate, psihoterapie

 🙂

„Începturile de an sunt asaltate de ”previziuni astrologice”, semn că noi, oamenii, continuăm să proiectăm puterile și slăbiciunile noastre în exterior. Pare că astrele ne fac fericiți sau ne constrâng la lipsuri, ne crează probleme, ne favorizează sau, dimpotrivă, ne pun bețe-n roate, devenind vinovate pentru ceea ce facem noi singuri. Un mare cercetător al stărilor de conștiință avansată, dr. David Hawkins, spunea că principala problemă a minții umane este ”inocența” ei, care-o predispune la programare. Inocența minții noastre crede orice i se spune, inclusiv că astrele ne pun bețe-n roate sau ne aduc fericirea pe tavă. În realitate, programăm cu puterea propriei minți ceea ce credem că ne fac astrele. Suntem în plin câmp al puterii sugestiei și autosugestiei de câte ori ascultăm horoscopul și, dacă auzim că ne pândesc dezastrele, să refuzăm mental o asemenea programare și să ne amintim că ”legea liberului arbitru” este și legea asumării responsabilității pentru alegerile noastre. Între aceste alegeri este și aceea de a ne asuma un viitor pe care-l rostesc gurile unora, poate la fel de inocenți ca și noi, care cred că ființa umană e slabă și, pe lângă faptul că trebuie să facă slalom printre atâtea asperități ale vieți, mai e și apăsată sau favorizată de stele.

De fapt, mintea noastră își proiectează propria putere asupra oricărui lucru exterior, inclusiv a stelelor. Dacă ne-am raporta strict la învățătura pe care ne-a adus-o Iisus Hristos și, în special, la ”legea iubirii” și la”legea credinței”, am privi cu simpatie către stele, știind că puterea lor e dată de investiția de credință pe care noi singuri o facem în ele.  Fără credința noastră, stelele rămân doar ceea ce sunt ele. Ne regăsim propriile credințe, propriile slăbiciuni, temeri sau speranțe și așeptări în orice lucru exterior nouă. Cheia se află în mintea noastră, în caracterul nostru, în alegerile noastre: cheia e la noi, e în puterea noastră de a ne alege calea, drumul, de a fi cine suntem, de a face ceea ce facem, de a crede ceea ce credem și a călători apoi prin viață, dând față-n față cu manifestările propriei conștiințe. Avem nevoie să credem că ne va fi bine și să știm că avem puterea de a ne ridica deasupra oricăror previziuni negative pe care ni le prezintă…ghicitorii cum avem nevoie să știm că nici fericirile nu vin fără să credem că sunt posibile. Să ne punem mintea la îndoială de câte ori acceptăm că zodia noastră va fi defavorizată, cum ne spun unii la talevizor sau prin alte mijloace de informare, să ne amintim că noi singuri ne autosugestionăm negativ în clipa în care acceptăm orice ne spune altcineva că ni se poate întâmpla. ”Credința ta te-a vindecat”, a spus Isus. Tot El a spus: ”Orice vei crede că este cu putiință, ți se va da ție”. Așadar, nu crede că îți va fi rău, că va fi greu, că sunt stele care te constrâng, care îț vor răul, căci singurul rău e-n credința ta că răul are putere. Spune-ți cu mintea: ”Mie îmi va fi bine, eu pot ceea ce Hristos mi-a spus că pot dacă voi crede”.

Să ne conștientizăm puterea ce ne e dăruită prin credință e, poate, dovada responsabilității și a conștientizării fantastice că liberul arbitru este o putere, aflată la îndemâna noastră, chiar în noi, că libertatea de alegere este reală și este…în interiorul nostru. De aceea, la început de an aș recomanda practica afirmațiilor care ne fac bine, a credinței și a încrederii că Dumnezeu e cu noi, iar dacă el este cu noi, să alegem să credem că totul va fi bine, oricâte stele ne-ar fi potrivnice.”

Text: Maria Timuc

Sursa:  http://mariatimuc.blogspot.ro/

Model de gândire pentru început de an

Etichete

emoţii, libertate, psihoterapie, sănătate spiritualitate

Aceasta este o nouă zi.

Eu sunt un nou eu. Gândesc diferit. Vorbesc diferit.

Acţionez diferit. Ceilalţi mă tratează diferit.

Noua mea lume este o reflexie a noii mele gândiri.

Este o bucurie şi o plăcere să plantez seminţe noi,

Pentru că ştiu că aceste seminţe vor deveni noile mele

experienţe de viaţă.

TOTUL ESTE BINE, ÎN LUMEA MEA.

În infinitatea vieţii in care mă aflu, totul este perfect, întreg şi complet.

Mă sprijin şi mă susţin, iar viaţa mă susţine şi ea.

Văd dovezile Legii Supreme, lucrând peste tot în jurul meu şi în fiecare aspect al vieţii mele.

Întăresc tot ceea ce învăţ, într-un mod plăcut, cu bucurie.

Ziua mea începe cu recunoştinţă şi bucurie.

Aştept cu entuziasm aventurile zilei ce începe,

ştiind că Totul este bine, în viaţa mea.

Iubesc cine sunt şi iubesc ceea ce fac.

Sunt expresia vie şi iubitoare, a vieţii.

TOTUL ESTE BINE ÎN LUMEA MEA.

În infinitatea vieţii mele în care mă aflu, totul este

perfect, întreg şi complet.

Trăiesc în armonie şi echilibru cu fiecare persoană pe

care o cunosc.

Adânc, în mijlocul fiinţei mele, există un izvor infinit

de iubire .

Îi permit acestei iubiri ca acum să iasă la suprafaţă.

Ea îmi umple inima, trupul, mintea, conştiinţa, toată

fiinţa mea, radiază din mine în toate direcţiile şi se

întoarce, înzecit, la mine.

Cu cât mai multă dragoste folosesc şi dau de la mine, cu

atât mai multă am de dat.

Sursa este nelimitată.

Folosirea iubirii mă face să mă simt bine. Este o expresie a

bucuriei mele interioare.

Mă iubesc şi de aceea îmi îngrijesc, cu dragoste, trupul.

Îl hrănesc cu mâncăruri şi băuturi bune, îl curăţ, îl

îmbrac, iar el îmi răspunde cu o sănătate perfectă şi cu

energie.

Mă iubesc şi, de aceea, îmi ofer o casă comfortabilă, care

îmi satisface toate necesităţile şi este foarte plăcută.

Îi umplu camerele cu dragoste, astfel ca toţi care intră,

inclusiv eu, vor simţi această dragoste şi vor fi hrăniţi

de ea.

Mă iubesc, de aceea am un job care îmi place cu adevărat,

care îmi foloseşte talentul creativ şi abilităţile şi unde

lucrez cu oameni şi pentru oamenii pe care îi iubesc şi

care mă iubesc şi câştig mulţi bani.

Mă iubesc, de aceea mă port şi gândesc cu dragoste

despre toţi  pentru că ştiu că ceea ce dau de la mine  mi

se întoarce înzecit înapoi.

Atrag numai oameni iubitori în lumea mea, pentru că ei

sunt oglinda a ceea ce sunt eu.

Mă iubesc, de aceea iert şi las să se ducă tot trecutul şi

toate experienţele sale şi mă eliberez.

Mă iubesc, de aceea trăiesc totul în prezent, trăind

fiecare moment ca fiind bun şi ştiind că viitorul meu va fi

luminos, vesel şi stabil, pentru că sunt un copil iubit al

Universului şi Universul are grijă de mine, cu dragoste,

acum şi pentru totdeauna.

TOTUL ESTE BINE, ÎN LUMEA MEA

Louise Hay

Un An Nou Binecuvantat!

sursa: https://astrodeva.wordpress.com/2015/01/03/model-de-gandire-pentru-inceput-de-an/

Maestrul luminii :)

Etichete

eliberare de trecut, emoţii, iubire, libertate, meditaţie relaxare, memorie, pace, prosperitate, psihoterapie, stres, suflet, suflete pereche, sănătate spiritualitate

„Fiecare războinic al luminii a rămas cu o teamă de a intra în luptă.

Fiecare războinic al luminii a trădat şi minţit cândva în trecut.

Fiecare războinic al luminii a păşit cândva pe un drum care nu era al lui.

Fiecare războinic al luminii a suferit cândva din pricina unor lucruri lipsite de însemnătate.

Fiecare războinic al luminii a crezut cândva că nu este războinic al luminii.

Fiecare războinic al luminii a eşuat cândva în datoriile sale spirituale.

Fiecare războinic al luminii a zis cândva da când ar fi vrut să zică nu.

Fiecare războinic al luminii a lovit-o cândva pe o fiinţă iubită.

Tocmai de aceea este războinic al luminii, pentru că a trecut prin toate acestea şi nu şi-a pierdut niciodată speranţa de a fi mai bun decât era.

Un războinic al luminii nu-şi amână deciziile. El reflectează destul înainte de-a acţiona; îşi apreciază antrenamentul, responsabilitatea şi datoria sa ca maestru. Încearcă să-şi păstreze seninătatea şi analizează fiecare pas ca şi cum fiecare ar fi cel mai important. Dar în clipa când ia o decizie, războinicul trece la fapte: nu mai are dubii în privinţa alegerii şi nici nu-şi modifică parcursul dacă împrejurările se arată a fi diferite decât cele pe care şi le imaginase. Dacă decizia i-a fost corectă, va ieşi învingător în luptă – chiar dacă ea va dura mai mult decât prevăzuse. Dacă decizia i-a fost greşită, va fi învins şi va trebui să reia totul de la început – cu mai multă înţelepciune.

Un războinic al luminii, când începe, merge însă până la capăt.

Un războinic al luminii are nevoie de dragoste. Afecţiunea şi tandreţea fac parte din natura lui – în egală măsură cu mâncatul şi băutul şi voluptatea Luptei celei Bune. Când războinicul nu se simte fericit în faţa apusului de soare, ceva nu merge.  Într-o atare clipă, îşi întrerupe lupta şi caută o tovărăşie, ca să poată asista împreună la înserare. Dacă îi este greu să şi-o găsească, se întreabă: “Mi-a fost frică să mă apropii de cineva? Mi s-a oferit afecţiunea şi n-am observat?”

(Razboinicul lumini-Paulo Coelho)

sursa; http://eulinterior.blogspot.ro/2012/06/maestrul-luminii.html